Triada MTB este exemplul clar de profesionalism în organizare de competiții de mountain bike, este practic reperul tuturor acelora care au început să organizeze concursuri sau care își propun pe viitor s-o facă.

Da, și pentru mine e la fel, merg cu drag acolo, să văd orgnaizarea și să învăț, să mă dau cu bicicleta pe trasee și să… mă chinui.

Cum adică mă chinui?

Simplu, traseele nu sunt niște plimbări în parc, sunt adevarate provocări și pentru cei mai buni din domeniu, darămite pentru cineva slab antrenat cum sunt eu și cu destule kg în posesie.

Așadar, am plecat spre Păltiniș să mă dau la Triadă.

Cum era cu un we înainte de Carpathian MTB Epic, eram pregătit pentru multe zile de pedalat, în ritmul meu, bătrânesc, să mă bucur de traseu, de atmosfera de concurs, să mă văd cu oameni dragi.

Prima zi: Paltiniș XCO

Înainte cu o zi de concurs, m-am dus să mă dau puțin pe traseu, la o coborâre pe rădăcini, nu știu cum am făcut dar am căzut, asta e obișnuit la mine, dar problema este că s-a smuls conducta de la sistemul de blocare pentru furcă si shock.

Interesant este că eu nu am văzut asta, și cum mă dadeam eu la deal și la vale și încercam să înteleg cum să abordez pasajele tehnice, mă tot gândeam de ce dracu am cumparat un full suspension, că dacă eram cu hardtail-ul ar fi fost mult mai mișto, parcă aveam o biclă din lemn nu full.

Evident, am zis că e vina mea, că nu sunt capabil să înțeleg ce și cum, și că o să mă obișnuiesc cu ea, na, era doar prima zi.

După câteva ture m-am oprit și am plecat la pensiune, acolo zic să curăț bicla să o ung, să o pup, ce să mai, să o pregătesc pe ea pentru a doua zi când era concursul, pregătirea mea nu intra în discuție, era prea târziu.

Și dând așa cu cârpa pe biclă, iaca văd conducta ieșită, abia atunci am înțeles de ce se comporta bicla așa, de fapt era o biclă aproape fără suspensii, de-aia țopăia săraca și nu ne înțelegeam deloc.

Acum, problema era că nu aveam cu ce s-o repar, pun mâna pe telefon sun un prieten.

A venit omu cu scule chiar înainte de concurs, ne-am chinuit puțin, am rezolvat problema și la start.

Și, s-a dat start…

Da ce frumos, da ce de lume pe margine, da ce tare dădeam io la pedale, pfoai, mai mai să cred că sunt antrenat, hm, după 200 m vine urcarea de pe pârtie, și ritmul o ia ușor, ușor, în jos.

Și mă instalez comod în șa, și încerc să termin concursul cumva, vin urcări, coborâre cu un flow super, vin chestiile mai tehnice de prin pădure, frumos, astea-mi plac, chiar dacă nu mă dau eu tare, tot reușesc să le fac onorabil, cu excepția unu drop…cam măricel.

S-a terminat concursul, eu sunt bucuros că nu am căzut deloc, cu excepția unei sărituri peste ghidon, dar am căzut ca pisica în picioare.

Cel mai interesant, dincolo de experiența personală pe bicicletă, este faptul că sunt puțini care reușesc să se dea tot traseul pe bicicletă, cred ca 50% din concurenții amatori se dau jos de pe bicicletă la aproape toate coborârile tehnice, săritori, etc, e trist să vezi că disciplina de mountain bike care este prezentă la Olimpiadă, este atat de puțin abordată de către rideri.

E drept, e mai ușor la marathon, dai din pedale la deal la vale, puține provocări tehnice, sau dacă sunt și sunt dificile pot fi un moment bun să mai mergi pe jos și să te odihnești, la XCO însa, nu așa stau lucrurile, aici trebuie să fii “în priză” tot timpul, adrenalina are cote maxime, publicul este un factor extrem de important, el te încurajează și tu te motivezi să tragi tare, să nu te faci de râs.

Apropo de făcut de râs, interesant este că acolo unde sunt zonele cele mai tehnice sunt și cei mai mulți spectatori, care îți strigă: “hai, merge, dăi, poți” și îți zic “bravo” când reușești și “nu-i nimic poți mai bine data viitoare”, când nu-ți iese, dar dacă ai ales un chicken line sau te-ai dat jos de pe biclă…. Primești un “haide haide, hai că poți” până te dai jos de pe biclă, după asta primești un vesel “e bine și-așa”, mda, nu e de bine, mi s-a spus și mie. 😊

Cum am tot spus, XCO este disciplina cea mai frumoasă din MTB, cea mai spectaculoasă, aici riderii își pot arăta tehnica, aici spectatorii văd exact ce presupune mountain bike-ul, este disciplina care promovează cel mai mult mtb-ul, aici copiii pot vedea exact ce și cum, la un marathon văd doar startul și finish-ul, asta dacă nu au fost pe traseu, dar și așa nu se poate vedea exact spectacoulul de mountain bike pe care-l vezi la XCO.

Mi-aș dori să existe mult mai multe curse de XCO.

Dar, cum nu există doar XCO, a doua zi la Păltiniș este zi de maraton.

Adică ar fi trebuit să fie și pentru mine, însă am renunțat să ma dau la tura lungă, știam că este un traseu foarte greu, știam că mă vă solicita maxim și era un risc mare să fiu oprit în unul din punctele cu timp limită, dar motivul principal a fost să mă păstrez pentru Carpathian MTB Epic, care îmi dădea fiori reci pe spinare numai când mă gândeam la el.

Și, start la XCP Păltiniș, și evident, din nou la 200m de start, urcare pe pârtie, de data asta până sus de tot, evident,  mi-a fost ca naiba de greu, nu reușesc niciodată să mă încălzesc cum trebuie  înainte, astfel încât să pot “înghiți” din prima o urcare de acest gen.

Așa că, urc cum pot, ajung inainte de coborârea prin flow-ul de DH, aici, dop, am stat efectiv la coadă să pot să intru pe traseu, pe coborare, stai să ocolești oameni care coborau cu 5 la oră, sau dimpotrivă, să te ferești de cei care când prind coborârea se cred Batman( deși se vede că doar printr-o minune nu cad rău), asta se întamplă pe toate coborârile din toate concursurile, cel puțin la cele la care am participat eu.

Am trecut de coborâri, am ajuns la urcarea luuuuungă,  aici mă simțeam ok, dar, na, după ce ai urcat prima pantă greu, ai stat la coadă să intri pe coborâre, oamenii din față s-au cam dus, nu se pune problema ajungerii lor din urmă, dar merg, merg binișor.

Ajung la ultima urcare înainte de Bătrâna… jos de pe biclă, ceva nu merge, parcă aș putea, dar picioarele au alt plan, nu prea înțeleg ce se întâmplă, dar cumva e de înțeles, urcarea nu e chiar ușoară.

Ajung în vârf și începe coborarea pe poteca cu pietre, ehehe, aici e aici, merg bine, depășesc destui, mulți dintre ei pe jos ☹, ajung aproape de pădure, se întâmplă ceva și cadb, nu prea ușor, mă lovesc în iarbă de o piatră direct în osul de la umăr, dau 2 “picături” 😉 și merg mai departe.

Simt iar că bicicleta nu e “de acolo” nu prea reușesc să o controlez, mai scot aer să nu mai țopaie, degeaba, ajung din nou pe forestier și urc spre releu, la deal e ok, nu se mai simte rău.

Ajung la releu și, știind ce urmează, scot mai mult aer din caucucuri, să nu mă împrăștii pe rădăcini, și da-i la valeee, merge bine, dar cam rigid, o pun pe seama durerilor mele de spate, și mă tot dau, găsesc un coleg cu care să mă anturez, când el în față, când eu, mai sar o rădăcină, mai un șanț, ajung pe forestier, urc până la telescaun, cobor la finish.

Gata pe azi.

Îmi iau bicla de coarne să merg la mașină și văd că iarăși este scoasă conducta de la blocaj, acum îmi dau seama că azi am fost calare pe o biclă aproape fără suspensii.

Mă enervează rău treaba asta, bicla e aproape nouă, nu ar trebui să se întâmple asta, după 2 zile mi-am dat seama că de fapt problema nu a fost de la căzăturile mele ci de la vânzător, sau producător, căci oliva din conducta era cu 50% mai mică decât ar fi trebuit, mi-am dat seama de asta când am văzut-o pe cea nouă, nu putea fi jumătatea ruptă în conductă fără s-o văd și nici nu putea să iasă de acolo căci se înfiletează, deci, probabil producătorul (deși mi-e greu să cred asta) a pus o olivă ruptă, sau la distribuitor, un “baiețas” a schimbat-o.

Dar, cum se spune, hoțul cu un păcat, păgubitul cu 2.

În  sfârșit, important este că a fost un weekend frumos, traseele lui Tudi sunt senzaționale, sper ca la anul să ajung pe traseul lung, organizarea, ca deobicei, impecabilă, felicitari lui Tudi și echipei sale.

Vă pup,

Tzuri.

Explore – Dream – Walk Free!