Un pas… un cuvânt…
Câți dintre noi înțeleg cât de importante sunt aceste două lucruri în viața noastră? sau cât înseamnă ele pentru noi? Fericirea data de primul pas al copilului nostru, bucuria care ne-a umplut viața cand a rostit primul cuvânt…
Ca un orb am trecut prin viață fără să fi văzut lucrurile asa, am luat ca mai noi toți, ca și cum mi s-ar fi cuvenit, ca și cum este normal să se întâmple lucrurile așa, niciodată nu m-am gândit că ar fi putut fi altfel… ce aș fi facut dacă lucrurile astea nu se întamplau?
Atunci aș fi simțit suferința.
Cuvintele, le folosim să comunicăm, să transmitem idei, să rostim juraminte de iubire, din păcate uneori ca să blestemăm.
Dar dacă nu le-am fi putut rosti? Cum am fi făcut toate astea?
Un pas, cu asta începe drumul nostru prin viață, cu un singur pas.
În urmă cu ceva vreme, prietenul meu drag, Memo, îmi tot povestea de o provocare pe care și-o propusese, să meargă 100 km pe jos, în două zile. La vremea aceea eram interesat de asta la fel ca și el, pentru provocarea fizică, mai mult chiar mă gândeam ca ar trebui să o fac cumva, prea mult stau jos, am uitat să mai merg.
A trecut un timp și ideea lui Memo s-a materializat într-un proiect: 100K Walk. 100km pe jos.
Pe lânga provocarea mersului pe jos a 100 de km, a aparut și cauza Autism Voice.
Cand Memo mi-a spus că o să încerce asta, m-am gandit ca e nebun, continuu?
No fucking way, e greu, nu mă bag.
A mai trecut o zi, recunosc, ceva mă scormonea în stomac, să-l las să facă asta și eu, nu? Nu mă gandeam deloc la partea umanitară a proiectului, în capul meu era doar dacă pot să fac 100 km pe jos.
Cam o zi m-am tot gândit , să mă bag, sa nu mă bag, să mă fac de râs?
Și… am citit una alta despre autism, și în sufletul meu a început o altă luptă, cum să ajut? Acum răspunsul era la îndemână, mersul pe jos, dar pot? sunt în stare? daca nu termin, dacă nimeni nu cumpară kilometrii parcurși, dacă nimeni nu donează nici un leu?
La dracu, prea multe întrebări, merg, am zis!
Memo, vreau și eu sa merg cu voi!
Hold your horses zice el, nu se poate, mergem pe DN1 și deja poate fi o problemă că suntem un grup maricel.
Fuck, nu mă primești?
Ba da, fii ambasadorul 100K Walk la Tulcea.
DEAL!
Și, uite-așa, am început să facem ce trebuie ca să ducem la bun sfărșit călătoria și să strângem și ceva banuți pentru copii.
Suna telefonul, Salut, sunt Beatrice de la Autism Voice…
Sună telefonul. Oliver. Salut vreau și eu să merg.
M-am bucurat tare, căci planul era sa merg singur și nu e întotdeauna un plan bun.
Am stabilit ce și cum și ne-am văzut vineri seara la mine acasă, ne-am făcut băgăjelul, ne-am făcut curaj, și sâmbătă dimineața ne-am pus la drum.
Primul pas.
Durere în genunchi, durere în coloană, nu credeam ca voi merge mai mult de 10km, îmi venea să plâng de nervi, îmi beam cafeaua din mers că nu avusesem timp s-o beau acasă, și mă gândeam că o să dezamagesc pe toata lumea, mai ales pe copiii care au atâta nevoie de orele de terapie ce pot fi cumparate cu banii strânși.
Mergând, Oliver îmi tot spunea câți km au facut Memo și ai lui, îmi creștea pulsul de nervi, mergeau prea repede, nu înțelegeam cum, mergem noi prea încet? Sau aleargă? Nuuuu, e 100k walk, mergem, nu alergăm.
După primii 20km urmează să ne întâlnim cu Cristi Antonescu, avocat sedentar ?, care vrea și el să meargă pe jos, pentru el și pentru copiii de la Autism Voice.
Am fost tare bucuros să vad că vrea, el nefiind așa… vreun sportiv, bine, nici eu nu sunt..dar totuși. J
Cristi ne-a prins din urmă cu mașina mai devreme decât stabilisem, a sărit voinicește din ea, și-a sărutat soția și am pornit împreună.
Și dăi și mergi și dăi și mergi, au genunchiul, au coloana, au tălpile, Cristi mă tachinează permanent, zice ceva de vârstă, eu îi zic altele, trecem prin Valea Morilor, identificăm aici niște locații de făcut hanuri, cu mâncare și muzică bună, in care să stai și să uiți de lumea asta rea, îngrozitor de materialistă și mult prea strâmbă (constat că și avocații au suflet, n-aș fi crezut ?).
Ajungem la Nifon, Cristi zice stop călătoriei, a mers destul, 25 km, a mers bine, sunt bucuros pentru el și mai ales sunt bucuros că ne-a ținut companie.
Oliver pare ok, se plânge puțin de încălțăminte, la mine e rău, am deja basici și degetele de la piciorul stâng sunt amorțite, nu le mai simt.
Cristi este recuperat cu mașina, noi continuăm drumul nostru spre Cetățuia, unde ne vom întâlni din nou, la Pensiunea Valea Fagilor, la Marian Ilie, unde mai sunt și alții care vor merge cu noi 8km până la Luncavița.
E bine să știi că te așteaptă cineva, parcă mergi mai ușor.
Și continuăm drumul, pare din ce în ce mai greu, într-un final ajungem la Cetățuia, Oliver nu e prea bine, sper să poată să meargă mai departe, îi pun întrebari, încerc să-i evlauez starea, cred că mai poate până la 70km, acolo mai vedem.
Fac un filmuleț de pus pe fb, să râdă lumea puțin de noi și să le amintim ca suntem aici, mergem, și ne bucuram s-o facem, mă opresc la fântână, îmi torn apă rece pe picioare și pornim spre Pensiunea Valea Fagilor.
Aici ne așteaptă primarul Luncaviței, Ștefan Ilie, Marian Ilie, Cristi și alte persoane care sunt mai entuziasmate decât noi și nerăbdătoare să mearga pe jos până la Luncavița.
Îmi scot picioarele din încălțăminte.
FUCKING DISASTER!
Degetele piciorului stang sunt în continuare amorțite, degetul mic de la piciorul stâng e acoperit de o bășic, în călcâi, sub degete și pe tălpi alte bășici, sparg pe cele mai mari, pun ceva panasamente și mă încalț, mă ridic in picioare…abia stau.
„Mulțumim pentru ceea ce faceți! Felicitări!”
Mulțumesc și eu, nu înțeleg de ce vin așa mulțumirile, erau altfel, nu așa cum eram eu obișnuit.
„Mulțumim, copilul meu are autism. „
A fost ca un curent prin șira spinării, eram aplecat să mă închei la adidași, am lasat capul jos, lacrimile imi stateau să sara din ei, nu am simțit atâta suferință, în viața mea, nu am știut ce, cum sau dacă să zic ceva, nici nu mai știu cum am reacționat, sau dacă am zis ceva, și azi când îmi amintesc am aceeași stare, nu voi uita niciodată.
În acel loc părinții înțeleseseră că fiul lor are autism, în acel loc eu am început un alt capitol al vieții mele.
Plecăm cu toată gașca veselă până la Luncavița, în fața primăriei ne pupăm, ne luăm rămas bun de la prieteni și încercăm să mergem mai departe, bine, după ce dansăm puțin ca Michael Jackson ?.
De cum ramânem singuri parcă am rămas fără baterii, nici nu ieșim bine din Luncavița și începe să ne fie frig, este ceață și umezeală și simt oasele reci, mergem înainte?
Da zice Oliver.
Vorbesc la telefon cu Roxana, trece mai ușor timpul.
Și tot mergem, ne întâlnim cu un echipaj de poliție, ne întreabă ce-i cu noi, le explicam, ei ne felicită și ne urează drum bun, mai mergem puțin, ne întâlnim cu poliția, ne întreabă ce-i cu noi, le explicăm, ne felicită și ne ureaza drum bun, nu, nu m-am repetat, char așa a fost.
Și ajungem în final la Isaccea, e trecut bine de miezul nopții, ar mai fi 25km, dar picioarele sunt grele, crește timpul pe kilometru dramatic, dar mai putem.
Sau nu?
Oliver imi spune că nu mai poate, eu nu prea aș vrea să mă opresc, deși nici eu nu sunt așa… într-o formă de zile mari, mă dor toate, dar parcă nu aș renunța.
O sun pe Magdalena să ne recupereze, îi zic să îmi aducă altă încalțăminte și alte haine să continui, ea zice NU, treci acasă, nu mergi singur noaptea.
Da mami!
Și ne-a „evacuat”.
Am ajuns acasă, duș, ceai cu rom și odihnă, numai că atunci au început toate durerile, de spate, de genunchi, de tălpi, picoarele s-au umflat, bașicile asijderea, e ok, oricum suntem acasă.
Dar vine dimineața, mă trezesc și fac o evaluare a stării fizice și îmi dau seama că pot merge, adică nu am probleme cu mușchii, dar ce să vezi, picioarele nu au loc în adidași.
Mă sună Memo, băi, eu o tai să termin…
@#$%&* și eu?
După vreo 2 ore de masaj, cremă, spart bășici, am reușit să-mi bag picioarele înapoi în adidași și am plecat.
Primii km au mers ok, dureri rezonabile, energie suficientă, dar dupa 5 km se schimbă treaba, vine urcarea și începe să fie din ce în ce mai greu.
Sună telefonul, Beatrice decolează din Londra, de pe scara avionului îmi mai da un impuls, cică suntem fluturi.
HM, mă gândesc că sunt cam gras pentru un fluture, dar na, nu contrazici femeile.
Se apropie ora opt, cand se termină : cursa”, nu mai am timp să termin, mai bag un live „cu lupii lolaltă” și sun iar dupa Magdalena.
SOS…pickme!
Gata, s-a terminat, am facut câtiva kilometri, 93,45, nu toți, dar am reușit totuși să adun peste 100 de ore de terapie pentru copiii de la Autism Voice, ăsta este cel mai important lucru.
Dar, nu aș fi reușit singur, fără Oliver și Cristi pe drum, fără Magdalena, fără prietenii de la Luncavița, fără toți cei care au donat în contul Autism Voice, totul ar fi fost doar un drum lung pe jos, atât.
Mii de mulțumiri tuturor!
Explore – Dream – Walk Free!
